HIV şi SIDA

  • Posted on: 23 January 2016
  • By: admin

Ultimele estimări pe plan mondial arată că în anul 2009 s-au înregistrat zilnic aproape 7 000 de persoane nou infectate cu HIV.  Peste 97% dintre acestea provin din ţările sărace şi din cele în curs de dezvoltare, aproape 1000 sunt copii cu vârsta sub 15 ani iar restul de 6 000 sunt persoane cu vârsta cuprinsă între 15 - 49 ani.

Potrivit estimărilor din 2007 numărul persoanelor care trăiau la nivel mondial cu HIV era de 33 milioane. Pe de o parte, numărul anual de cazuri nou infectate cu HIV a scăzut de la 3 milioane în 2001 la 2,7 milioane în 2007. Pe de altă parte, numărul de persoane care au murit din cauza SIDA a crescut de la 1,7 milioane în 2001 la 2 milioane în 2007.

Procentul de adulţi care trăiesc la nivel mondial cu HIV a depăşit în anul 2000 punctul culminant. În 2007 au înregistrat un număr de 2,7 milioane de noi infecţii cu HIV şi 2 milioane de decese cauzate de HIV. Deşi rata noilor infecţii cu HIV a scăzut în mai multe ţări, această tendinţă favorabilă este cel puţin parţial compensată de creşterea ratei infecţiilor în alte ţări.
Pe măsură ce accesul la tratament a crescut în ultimii zece ani numărul anual de decese cauzate de SIDA a scăzut.

Istoric şi definiţii

Sindromul de Imunodeficienţă Dobândită (prescurtat SIDA) a fost raportat pentru prima dată în SUA în 1981 în Los Angeles şi New York, la un grup de bărbaţi la care s-a produs o epidemie de Pneumonie cu Pneumocystis Carinii şi sarcom Kaposi în condiţiile unei aparente stări de sănătate. Ulterior SIDA a luat proporţiile unei epidemii mondiale majore. SIDA este provocată de virusul imunodeficientei umane (HIV). Prin distrugerea celulelor de bază ale sistemului imun, HIV anihilează progresiv capacitatea organismului de a se apăra împotriva infecţiilor şi anumitor forme de cancer. Persoanele diagnosticate cu SIDA sunt susceptibile la apariţia unor infecţii ameninţătoare de viaţă, numite infecţii oportuniste, provocate de agenţi microbieni care de obicei nu produc îmbolnăviri la omul sănătos.
Incubaţia bolii este foarte lungă şi poate varia de la câteva luni la mai mulţi ani. Unele persoane infectate cu HIV au rămas asimptomatice mai mult de 10 ani. În ciuda cercetărilor masive nu există nici nici la ora actuală un vaccin care să ofere protecţie împotriva HIV. Deşi nu există un tratament care să vindece SIDA, există o serie de agenţi terapeutici care încetinesc evoluţia bolii şi permit controlul şi prevenirea majorităţii infecţiilor oportuniste.

Transmitere

De obicei HIV se transmite prin contact sexual cu un partener infectat. Virusul poate pătrunde în organism prin mucoasa vaginală, a vulvei, penisului, rectului sau gurii în timpul actului sexual.
Virusul se transmite şi prin contact cu sânge infectat. Înainte de introducerea screeningului sângelui pentru depistarea HIV, a tehnicilor de distrugere a HIV din derivatele de sânge prin încălzire, virusul se transmitea destul de frecvent prin transfuzii şi injectarea de derivate din sânge. Dacă înainte de 1989 în Romania aceasta era o cale frecventă de transmitere, astăzi ea s-a redus foarte mult.
HIV se transmite frecvent la utilizatorii de droguri intravenoase prin folosirea de către mai multe persoane a acelor sau seringilor contaminate cu mici cantităţi de sânge provenit de la cineva care este infectat cu acest virus. Cu toate acestea, transmiterea de la pacient la personalul sanitar sau vice-versa prin înţepături accidentale cu ace contaminate sau alte instrumente medicale este rară.
Femeile însărcinate pot transmite virusul fătului în timpul sarcinii sau la naştere. Aproximativ un sfert până la o treime din totalul femeilor însărcinate infectate cu HIV şi netratate vor transmite virusul copiilor lor. Şansa transmiterii HIV noului născut scade însă semnificativ dacă mama este tratată cu medicamentul AZT în timpul sarcinii.
Deşi cercetătorii au izolat HIV din saliva persoanelor infectate, nu există nici o dovadă că virusul se transmite prin contact cu saliva. Studiile de laborator au descoperit că saliva conţine în mod natural nişte compuşi care inhibă infecţiozitatea HIV. Studiile efectuate asupra persoanelor infectate cu HIV nu au identificat nici măcar un caz de transmitere a HIV prin salivă (de ex. prin sărut). Cu toate acestea, riscul de infecţie în cazul sărutului franţuzesc, în cursul căruia se schimbă cantităţi însemnate de salivă între cei doi parteneri, este necunoscut. De asemenea, oamenii de ştiinţă nu au găsit nici o dovadă că HIV s-ar transmite prin sudoare, lacrimi, urină sau materii fecale.
Studii efectuate asupra familiilor care au membri HIV pozitivi au arătat cu claritate că HIV nu se transmite prin contact obişnuit, cotidian, cum ar fi folosirea în comun a veselei, tacâmurilor, prosoapelor şi lenjeriei de pat, a bazinelor de înot, telefoanelor sau scaunelor de toaletă. HIV nu se transmite nici prin înţepături de insecte cum sunt ţânţarii sau ploşniţele.
HIV poate infecta orice persoană care se implică în urmatoarele comportamente de risc:

  • Contact sexual (heterosexual sau homosexual) neprotejat cu o persoană infectată sau cu cineva al cărui status HIV este necunoscut; prezenţa unei alte boli cu transmitere sexuală - ca sifilisul, herpesul genital, infecţiile cu chlamidii sau gonoreea tind să crească susceptibilitatea de achiziţionare a infecţiei cu HIV prin contact sexual cu un partener infectat. Orice contact sexual cu o persoană al cărui status HIV este necunoscut este un comportament cu risc; la fel şi contactele sexuale cu parteneri multipli sau cu prostituate.

  • Folosirea în comun a acelor sau seringilor;

  • Folosirea acelor sau seringilor nesterilizate pentru injecţii sau orice procedură care penetrează pielea, inclusiv acupunctura, folosirea drogurilor intravenoase ilicite, injectarea de vitamine sau steroizi, proceduri stomatologice, perforarea urechilor sau altor părţi ale corpului, tatuarea;

Primele simptome

Multe persoane nu prezinta nici un simptom în perioada imediat următoare infectării cu HIV. Unii însă prezintă o boală asemănătoare gripei care apare la 1-2 luni după expunerea la virus. Aceştia pot suferi de cefalee, febră, stare generală proastă şi mărirea ganglionilor (adenopatie). Aceste simptome dispar de obicei în interval de cca. o săptămână până la o lună şi sunt foarte des greşit interpretate drept altă infecţie virală.
Simptomele mai persistente sau mai severe pot să nu apară timp de zece sau mai mulţi ani după pătrunderea HIV în organismul adult, şi timp de cca. doi ani la copiii născuţi cu infecţie HIV. Această perioada de "infecţie asimptomatică" este foarte variabilă. Unele persoane pot începe să aibă simptome doar după câteva luni, în timp ce alţii pot părea perfect sănătoşi mai bine de 10 ani. În timpul acestei perioade însă virusul HIV este foarte activ, infectând şi ucigând celulele sistemului imun. Acest efect al HIV se poate evidenţia cel mai bine prin scăderea nivelului celulelor CD4 din sânge, care sunt luptătorii cheie ai organismului împotriva infecţiilor.
Pe măsură ce sistemul imun se deteriorează încep să apară o serie de complicaţii. Unul din primele simptome experimentat de mulţi din cei cu infecţie HIV este adenopatia care durează mai mult de trei luni. Alte simptome care apar adesea cu luni sau ani înainte de instalarea bolii SIDA includ slăbiciunea generală, pierderea în greutate, episoade febrile frecvente şi transpiraţii dese, infecţii micotice frecvente (vaginale sau orale), erupţii cutanate sau uscăciuni ale pielii persistente, boala inflamatorie pelvină care nu răspunde la tratament şi pierderea memoriei de scurtă durată. Unele persoane suferă de infecţii herpetice severe şi repetate care produc leziuni dureroase la nivelul gurii, regiunii genitale sau anale, sau o afectare foarte dureroasă a nervilor periferici, numită herpes zoster. La copii pot apărea oprire în creştere sau hipotrofie staturo-ponderală.

SIDA

Termenul "SIDA" se aplică la stadiile cele mai avansate de infecţie HIV. Criteriile oficiale de definire a SIDA au fost puse la punct de Centrul de control al bolilor (CDC) din SUA. Pe scurt, boala SIDA se poate diagnostica în situaţia în care numărul limfocitelor CD4 la un pacient HIV pozitiv a scăzut sub 200/mm3. (În mod normal numărul lor la adult depăşeşte 1000/mm3). Pe langă aceasta, definiţia de SIDA include 26 de boli care îi afectează pe cei cu infecţie HIV avansată. Majoritatea sunt infecţii oportuniste, care afectează foarte rar persoanele sănătoase. La cei cu boală SIDA însă, aceste infecţii sunt severe şi uneori fatale pentru că sistemul imun este în aşa măsură distrus de HIV încât organismul nu se mai poate apăra de bacterii, virusuri sau alţi microbi.
Infecţiile oportuniste la persoanele cu SIDA produc simptome cum sunt tuse, dispnee, accese convulsive, demenţă, diaree severă şi persistentă, febră, pierderea vederii, cefalee severă, caşexie, oboseală extremă, greaţă, vomă, tulburări de coordonare, comă, crampe abdominale, dificultăţi sau dureri la înghiţit.
Deşi copiii cu SIDA sunt susceptibili la aceleaţi infecţii oportuniste ca şi adulţii, ei suferă şi de alte forme de infecţii bacteriene severe la care copiii în general sunt mai susceptibili, cum sunt conjunctivita, infecţiile otice şi amigdaliene.
Persoanele care suferă de SIDA au un risc mare de a dezvolta diferite forme de cancer, cum ar fi sarcomul Kaposi sau cancere ale sistemului imun numite limfoame. Acestea sunt de obicei mai agresive şi mai dificil de tratat la bolnavii cu SIDA. Sarcomul Kaposi este anunţat la pacienţii cu ten deschis de apariţia unor pete rotunde, maronii, violacee sau roşiatice care apar la nivelul pielii sau pe mucoasa bucală. La pacienţii de culoare, petele sunt mai colorate.
În timpul infectiei HIV, la majoritatea bolnavilor se produce o scădere treptată a numărului limfocitelor CD4. Simptomele care caracterizează stadiul de SIDA pot apărea şi la niveluri ale limfocitelor CD4 peste 200/mm3, dar în general ele sunt prezente după scăderea sub 200/mm3 a numărului lor.
Unii din bolnavii cu SIDA sunt în aşa măsură invalidaţi de boală încât nu mai fac faţă la locul de muncă şi nici îndatoririlor gospodăreşti. Alţii trec prin perioade de boală gravă care alternează cu intervale în care funcţionează aproape normal.
Un mic număr de persoane infectate cu HIV în urmă cu 10 sau mai mulţi ani nu au dezvoltat simptomele de SIDA. Oamenii de ştiinţă încearcă să afle ce anume i-a protejat, şi anume dacă este vorba de caracteristici ale sistemului lor imun sau de o infecţie cu o tulpină mai puţin virulentă a virusului HIV.

Diagnostic

Dat fiind faptul că infecţia cu HIV nu produce adesea nici un simptom imediat, infecţia se depistează în principal prin testarea sângelui pentru prezenţa anticorpilor împotriva HIV. Aceşti anticorpi nu ating niveluri detectabile în general decât după 1-3 luni de la infecţie, şi se poate întâmpla să dureze chiar şase luni până ce nivelul lor poate fi detectat prin testele standard.
Persoanele expuse la HIV trebuie testate imediat ce se consideră că au avut timp să producă anticorpi. Aceasta va permite administrarea tratamentului corespunzător la un moment în care organismul lor se află în cea mai bună stare de luptă contra HIV, ceea ce permite prevenirea apariţiei anumitor infecţii oportuniste. Testarea precoce permite de asemenea avertizarea persoanelor HIV pozitive cu privire la evitarea implicării în comportamente de risc care favorizează transmiterea infecţiei.
Testarea pentru HIV se efectuează în spitale şi policlinici şi se însoţeşte întotdeauna de consiliere. Testarea se face în condiţiile respectării confidenţialităţii.
Se folosesc două teste de depistare a anticorpilor anti-HIV: ELISA şi Western Blot. Dacă există o mare probabilitate ca o persoană să fie infectată cu HIV şi totuşi aceste teste au fost negative, medicul poate testa prezenţa virusului în sânge. De asemenea, pacientului i se cere adeseori să repete testul după un anumit timp, când anticorpii anti-HIV au atins niveluri detectabile.
Nou-născuţii din mame infectate cu HIV pot fi sau nu infectaţi cu acest virus, dar toţi au în sânge anticorpi anti-HIV proveniţi de la mamă, care persistă câteva luni. Dacă sugarul nu prezintă nici un simptom, diagnosticul definitiv folosind numai testele de detectare a anticorpilor nu se poate face decât după împlinirea vârstei de 15 luni. Există unele teste speciale, costisitoare, care permit depistarea infecţiei cu HIV sub vârsta de trei luni.

Tratament

Dacă la apariţia SIDA în SUA şi apoi în restul lumii nu existau medicamente care să combată deficitul imun şi prea puţine care să ţină sub control infecţiile oportuniste, pe parcursul ultimilor 10-15 ani s-au pus la punct metode terapeutice care chiar dacă nu vindecă SIDA, încetinesc mult evoluţia ei şi ţin în frâu mult mai bine infecţiile oportuniste.
Primul grup de medicamente care au apărut în tratamentul infecţiei cu HIV au fost inhibitorii de revers-transcriptază, care acţionează prin întreruperea precoce a replicării virale. Din această categorie de medicamente fac parte AZT (zidovudina), ddC (zalcitabina), ddI (dideoxyinozina), d4T (stavudina), si 3TC (lamivudina). Ele încetinesc raspandirea HIV în organism şi întârzie debutul infecţiilor oportuniste. Este de reţinut faptul că ele (ca dealtfel nici un alt medicament) nu pot preveni transmiterea virusului altor persoane.
O altă clasă de medicamente sunt inhibitorii de revers-transcriptază non-nucleozidici: delvaridina (Rescriptor) şi nevirapina (Viramune), care se folosesc în combinaţie cu alţi compuşi antiretrovirali.
Recent a devenit disponibilă o nouă clasă de medicamente eficiente în tratamentul infectiei cu HIV: inhibitorii de protează, care acţionează prin inhibarea replicării virale într-un stadiu mai tardiv. Din această clasă fac parte medicamente ca ritonavir (Norvir), saquinivir (Invirase), indinavir (Crixivan), şi nelfinavir (Viracept). Din cauză că virusul HIV poate deveni rezistent la oricare din categoriile de medicamente prezentate mai sus, se folosesc combinaţii din ambele clase care sunt necesare pentru a supresa în mod eficient multiplicarea virusului.
Medicamentele antiretrovirale disponibile la ora actuală nu pot vindeca infecţia cu HIV sau SIDA, şi în plus toate au efecte secundare care pot fi severe. AZT poate provoca scăderea marcată a globulelor roşii sau albe, în special atunci când este folosit în stadiile avansate ale bolii. Dacă pierderea de globule roşii este severă, tratamentul cu AZT trebuie oprit. DdI poate provoca inflamaţia pancreasului şi leziuni nervoase dureroase.
Cele mai frecvente efecte secundare provocate de inhibitorii de protează sunt greaţa, diareea şi alte simptome gastrointestinale. În plus, inhibitorii de protează pot interacţiona cu alte medicamente, producând efecte secundare foarte serioase.
Există mai multe medicamente utile pentru tratarea infecţiilor oportuniste. Printre acestea se includ foscarnetul şi ganciclovirul pentru tratamentul infecţiilor oculare cu cytomegalovirus, fluconazolul care se foloseşte pentru tratamentul micozelor, biseptolul sau pentamidina pentru tratamentul pneumoniei cu Pneumocystis carinii (PCP), etc.
Pe lângă terapia antiretrovirală, bolnavii la care numărul limfocitelor CD4 scade sub 200 primesc un tratament de prevenire a PCP cu biseptol. Bolnavii care au avut un episod de PCP (care este una din cele mai severe infecţii oportuniste) primesc pentru tot restul vieţii tratament medicamentos pentru a preveni reapariţia acestei pneumonii.
Pacienţii HIV pozitivi care fac carcinom Kaposi sau alte cancere sunt trataţi cu radioterapie, chemoterapie sau injecţii cu alfa interferon.

Prevenire

Conform datelor disponibile în prezent, cercetările nu au reuşit să ducă la producerea unui vaccin eficient contra HIV cu toate că sunt în desfăşurare mai multe studii clinice. Mai mult, diversele abordări care păreau la un moment dat promiţătoare, au dezamăgit cercetătorii.

Singura modalitate de prevenire a infecţiei este evitarea comportamentelor care expun la riscul de infectare, de ex. folosirea în comun a seringilor şi acelor sau contactele sexuale neprotejate. Cea mai sigură cale de prevenire a infecţiei cu HIV nu este - aşa cum se afirmă de mulţi - folosirea prezervativului, ci limitarea relaţiilor sexuale la un singur partener neinfectat (monogamia) în cadrul legitim al căsătoriei.
Întrucât mulţi din cei infectaţi cu HIV nu au nici un simptom, nu există nici o modalitate de a şti cu certitudine dacă un partener sexual este infectat sau nu decât dacă el sau ea a fost în mod repetat testat(ă) pentru HIV sau nu s-a implicat niciodată în comportamente cu risc. Specialiştii recomandă fie abţinerea de la relaţii sexuale, fie protejarea prin folosirea prezervativelor din latex ori de câte ori se întreţin raporturi sexuale orale, anale sau vaginale cu o persoană despre care nu se ştie cu certitudine dacă este sau nu infectată cu HIV sau cu alte boli cu transmitere sexuală. Este însă bine să se ştie că prezervativul este o barieră relativ eficientă împotriva virusului HIV. Riscul transmiterii infecţiei cu HIV există chiar în condiţiile folosirii prezervativului printre altele datorită folosirii necorespunzătoare a acestuia. Această metodă preventivă relativă este însă promovată agresiv datorită faptului că se consideră că monogamia şi abstinenţa de la relaţiile sexuale premaritale sunt concepte perimate, pe care majoritatea nu le mai respectă azi. Şi atunci se alege răul mai mic din doua rele.
Deşi există unele dovezi de laborator că spermicidele pot ucide virusul HIV, oamenii de ştiinţă nu consideră că spermicidele ar putea preveni infectarea cu HIV.
Riscul de transmitere a HIV de la femeia însărcinată la făt este semnificativ redus dacă aceasta ia AZT în cursul sarcinii, travaliului şi naşterii, şi dacă şi sugarul este tratat cu acest medicament pe parcursul primelor şase săptămâni de viaţă.

Autori: dr. Gily Ionescu, dr. Valentin Nădăşan
Ultima actualizare: 1.12.2010.

Bibliografie

Joint United Nations Programme on HIV/AIDS. 2008 Report on the global AIDS epidemic. http://data.unaids.org/pub/GlobalReport/2008/JC1511_GR08_ExecutiveSummar... accesat la data de 16.12.2009.