Povestea unui filtru de apă

  • Posted on: 14 August 2016
  • By: admin

Cum să rezişti dezinformării cu multă ştiinţă şi un grăunte de... umor

Într-o noapte întunecoasă, când se pornise o furtună zdravănă, un domn bine îmbrăcat bătu la uşa mea. Se prezentă şi mă întrebă daca sunt interesat de sănătatea mea. Iniţial am fost tentat să-l reped: "Chiar deloc. Prefer să fiu bolnav". Dar gândindu-mă mai bine l-am poftit în casă. 

De cum intră, musafirul meu începu să-şi manifeste spiritul de observaţie. “Văd că aveţi o chiuvetă în bucătărie", mi-a zis. Am recunoscut că, într-adevăr, am optat pentru o casă cu instalaţie interioară de apă, în ciuda faptului că ne-ar fi priit mult mai mult la sănătate să fi cărat apa cu găleata de la o fântână. "Dar sper că nu beţi apă de la robinet", continuă el ofensiva. "De fapt nu bem numai noi, ci şi pisica noastră", i-am mărturisit eu pe un ton cât se poate de serios. Vizibil îngrijorat musafirul meu îmi spuse: "Dar ştiţi…, apa aceasta conţine chimicale". Şi pentru că "bomba" probabil nu i se păruse suficient de puternică, adăugă imediat: "Chimicale invizibile".

Între timp, reuşisem să-mi dau seama cam încotro ţintea, dar mi-am zis că încă nu sosise timpul să trec la atac.

" Vreţi să vă arăt aceste chimicale?", mă întrebă el. Şi înainte ca să fi apucat să-l întreb la rândul meu cum e posibil să vezi ceea ce e invizibil, începu să-şi despacheteze echipamentul din geantă. Era impresionant: un fel de aparat electric dotat cu două vergele metalice, ca nişte electrozi. Îmi ceru un pahar cu apă de la robinet. Adulmecând lichidul şi convins ca era suficient de toxic, trecu la pasul următor şi introduse electrozii în apă. "Priviţi cu mare atenţie!" îmi spuse el şi băgă aparatul în priză. În mai puţin de 30 de secunde apa începu să se tulbure şi nu trecu nici un minut până ce la suprafaţa ei se formă o mâzgă brun-gălbuie dezagreabilă."Iată!", strigă omul triumfător, lăsând să se înţeleagă că datorită trecerii curentului electric prin apă acele chimicale periculoase s-au speriat şi s-au ridicat la suprafaţă. 

Apoi urmă lovitura de graţie. Scoase tacticos din bagaj un filtru de apă şi-l ataşă la robinet. Umplu un pahar cu apă filtrată şi o supuse aceluiaşi tratament dar de data aceasta rezultatele fură dramatic diferite. Nici urmă de mâzgă gălbuie! Chimicalele periculoase invizibile fuseseră filtrate. Cu siguranţă, cele câteva sute de dolari cât costa acest filtru de apă miraculos erau un preţ mic pentru sănătatea familiei mele. Dar, în caz că nu eram încă pe deplin convins, distribuitorul îmi spuse că are o documentaţie amănunţită pentru a-şi susţine afirmaţiile. Şi de îndată scoase la iveală o mulţime de tăieturi din ziare, despre diversele pericole care ne pândesc în apa de robinet, printre care şi mărturia unui expert despre folosirea clorului ca şi gaz toxic în timpul primului război mondial. Şi iarăşi se întinse după geantă. Mă aşteptam să scoată o mască de gaz - mirându-mă cum de îndrăznise până acum să înfrunte pericolul fără o protecţie corespunzătoare - dar mă înşelasem: în loc de mască scoase un flacon cu orto-toluidină. Mă informă că această substanţă va pune în evidenţă prezenţa clorului în apă determinând o virare în galben a culorii apei.

Mă îndemnă de îndată să pun două-trei degete într-un pahar cu apă proaspătă de la robinet şi mă lăsă să aştept câteva minute după care testă apa din nou cu orto-toluidină. De data aceasta apa rămase incoloră. Clorul toxic, insistă el, fusese absorbit în corpul meu, fenomen care se întâmplă, mă asigură el, ori de câte ori facem duş. Dar spre fericirea noastră, continuă el, nu e nevoie să renunţăm la duşuri, pentru că poate să-mi ofere el însuşi un filtru care curăţă apa de toate impurităţile şi se potriveşte la absolut orice tip de instalaţie. Cu această demonstraţie dramatică lecţia de toxicologie şi chimie luă sfârşit.

Mărturisesc că nu-mi fusese deloc uşor să-l ascult, dar îmi muşcasem limba şi suportasem până la capăt. Nu crâcnisem nici măcar când comerciantul vorbea de "rata fulminantă a cancerului", de "organisme supraîncărcate de toxine", şi de "savanţii care ticluiesc mixturi chimice mortale". Mă abţinusem de la a arăta că speranţa medie de viaţă era mai lungă de la an la an şi că în timp ce unele forme de cancer erau în creştere, altele erau în scădere. Şi nu pomenisem nici măcar faptul că clorinarea apei fusese probabil cel mai mare progres din toate timpurile în domeniul sănătăţii publice. Tăcusem până la capăt. Era rândul meu acum să-i dau o mică lecţie de chimie.

Am început prin a lua paharul cu mâzgă brun-gălbuie şi apropiindu-l de buze am dat conţinutul pe gât. Faţa sărmanului om se făcu de culoarea lichidului din pahar. Probabil trebuie să se fi gândit că eram nebun de-a binelea. Dar eu aveam certitudinea că nu îmi asumasem nici un risc. Mâzga ruginie nu provenea din chimicale invizibile care fuseseră fugărite din soluţie ci dintr-unul dintre electrozi. Electroliza este o procedură chimică obişnuită în care doi electrozi sunt scufundaţi în apă şi curentul electric trece de la unul la celălalt. Aceasta duce la descopunerea apei în oxigen şi hidrogen. Dar dacă unul dintre electrozi este confecţionat din fier, el va reacţiona cu apa formând un precipitat galben de hidroxid de fier, adică de rugină. Băusem apă cu puţină rugină şi-atâta tot. „O formă de supliment de fier”, i-am explicat eu comerciantului neîncrezător. 

Pentru a face demonstraţia grăitoare am luat paharul lui cu apă filtrată şi am adăugat câteva grăuncioare de sare. Supunându-l apoi acţiunii curentului electric în câteva secunde a apărut familiara mâzgă brun-gălbuie. Comerciantul privea uluit. Ce fel de magician stătea în faţa lui? Era derutat. I-am explicat că apa conduce curentul electric numai atunci când conţine ioni dizolvaţi şi că filtrul său îndepărtase aceşti ioni. Ca urmare, mâzga nu avea cum să se formeze. Dar după ce adăugasem puţină sare, curentul electric a putut să treacă din nou prin apă şi a permis electrodului de fier să ruginească. Pentru a-i dovedi odată mai mult, cele afirmate, am înlocuit electrodul de fier cu unul de aluminiu şi l-am invitat să trateze încă odată apa de robinet cu aparatul său. În absenţa electrodului de fier nu mai apăru nici urmă de mâzgă.

Urmă elucidarea problemei clorului. Am luat două pahare de apă de robinet şi le-am aşezat pe masă. Am băgat două degete într-unul din ele şi l-am rugat pe comerciant să-l păstreze pe celălalt. După câteva minute, am testat ambele pahare. Nici unul nu mai conţinea clor. „Clorul”, i-am explicat eu, „se evaporă. Trece în aer, nu în piele.” Nu eram sigur cât de convingătoare fuseseră argumentele şi demonstraţiile mele. Comerciantul încercă să spună că mâzga se formase din apa de robinet dar nu şi din cea filtrată, şi deci, filtrul era totuşi folositor. N-am putut face faţă la un astfel de raţionament.

Seara aceea n-a fost singura ocazie când am auzit poveşti ciudate despre chimicale şi afirmaţii şocante. Popularizarea ştiinţei prin cărţi, ziare, radio şi televiziune pare să necesite explicaţii suplimentare. În ultimii 20 de ani, am fost vizitat de o paletă întreagă de antrepenori, atât la domiciliu cât şi la serviciu, fie pentru a-mi cere părerea despre un produs fie pentru a mă convinge să intru într-o afacere care nu dă greş, bazată pe un oarecare panaceu. Am văzut şi am auzit de toate: cristale, magneţi, piramide, nenumăraţi suplimenţi alimentari, scheme sofisticate pentru slăbire, uleiuri speciale, lichide oxigenate, lichide dezoxigenate, deodorante, odorizante, sucuri exotice, brăţări ionizante, poţiuni din ierburi, antioxidanţi de toate soiurile, substanţe deparazitante, pahare terapeutice, deodorante pentru picioare, magnetizatoare pentru apă, pături vindecătoare şi lenjerie căptuşită cu cărbune pentru contracararea efectelor consumului de fasole.

În general, oamenii pe care i-am cunoscut şi-i cunosc, sunt bine intenţionaţi şi nu-şi propun să înşele pe nimeni. Însă ceea ce îi caracterizează pe toţi este o viziune nerealistă şi exagerat de simplistă despre cum funcţionează lumea în care trăim. Aceştia blamează neostoiţi "toxinele", "chimicalele" şi "otrăvurile" în timp ce venerează substanţele "naturale". Majoritatea posedă o înţelegere sumară despre molecule, reacţii chimice şi metode de cercetare. Nu estimează decât prea puţin forţa factorului placebo şi nici confuzia care poate fi generată de încrederea neadecvată în dovezile anecdotice. E-adevărat, ştiinţa nu are toate răspunsurile şi oamenii de ştiinţă greşesc, dar aplicarea consecventă a metodei ştiinţifice rămâne, cel puţin deocamdată, cea mai bună cale spre progres.
O bună parte a profesiei mele are de-a face cu demistificarea ştiinţei, adică de a pune la dispoziţia oamenilor crâmpeie ale ştiinţei pentru ca ei să înţeleagă mai bine complexitatea lumii în care trăim. Sper că oferind explicaţii despre diverse fenomene obişnuite, pot ajuta pe alţii să înţeleagă cum funcţionează metoda ştiinţifică, şi în acelaşi timp, să pun o temelie solidă pentru gândirea critică.

Bineînţeles, atunci când m-am întâlnit cu distribuitorul de filtre de apă, aveam exact acest lucru în gând. Stătea în puterea mea să-l conduc la apă, dar reuşisem oare să-l determin să bea? E posibil ca demonstraţiile şi explicaţiile mele să fi avut oarecare efect asupra musafirului meu pentru că atunci când l-am servit cu o ceaşcă de ceai, o acceptă bucuros şi sorbi de îndată o gură, în ciuda faptului că fusese pregătit cu apă de la robinet. Acesta a fost momentul în care am realizat că îl torturasem destul pe sărmanul om şi că era timpul să-l recompensez pentru răbdarea cu care a urmărit lecţia mea de chimie. I-am spus că voi cumpăra un filtru. A fost cât pe ce să cadă jos de pe scaun. Desigur, hotărârea mea nu avea nimic de-a face cu demonstraţiile sale. De fapt, îmi propusesem mai demult să cumpăr un filtru. Aceste aparate ajută realmente la îndepărtarea multor substanţe nedorite care scapă tratamentului efectuat de municipalitate, cum ar fi de exemplu trihalometanul. Pe de o parte, clorul salvează, în mod indiscutabil, milioane de vieţi, deoarece distruge microbi care pot cauza boli, dar pe de altă parte, realitatea este că folosindu-l plătim totuşi un mic preţ. Clorul reacţionează cu anumiţi compuşi organici dizolvaţi în apă formând cu aceştia aşa-numiţii compuşi trihalometanici, care sunt carcinogeni. Filtrele cu cărbune activat îndepărtează aceşti compuşi precum şi o mulţime de alţi poluanţi. Standardele din SUA şi Canada cu privire la apa potabilă limitează compuşii trihalometanici la o concentraţie de 100 părţi la un miliard. Riscul asociat folosirii de apă potabilă de la robinet este foarte mic în comparaţie cu alte riscuri la care ne-am expune, dar din fericire, acest risc este uşor de redus prin folosirea (şi întreţinerea corespunzătoare) a unui filtru bun. Şi în plus, personal cred că apa are şi un gust mai bun atunci când nu mai conţine reziduri de clor.

Aşa că am completat un cec pentru filtrul respectiv şi am sperat că va culege unele roade de pe urma conversaţiei noastre. Omul meu avusese o seară grea. L-am urmărit prin fereastră cum înfrunta vremea rea îndreptându-se spre casa vecină. Omul care era atât de îngrijorat de chimicalele din apa mea de robinet se opri o clipă, aprinse o ţigară şi trase adânc la piept.

Autor: Joe Schwarcz, Ph.D.
Redactat: 2.12. 2001
Data republicării: 15.08.2016

Notă: Joe Schwarcz, Ph.D., director McGill University's Office for Chemistry and Society, realizator de numeroase emisiuni la radio CJAD, Montreal şi colaborator la canalul de televiziune Canadian Discovery.
Traducere şi adaptare: dr. Valentin Nădăşan şi Elena Goga.
Articolul a fost preluat şi publicat cu acordul dr. Stephen Barrett, M.D. de la Quackwatch, SUA.