Ca părinte, știi că există momente în care copilul tău se enervează din motive care ție personal ți se par minore. Și îți spui că e obosit, că a avut o zi grea, că e vârsta, iar uneori este exact unul dintre aceste motive.

Nervozitatea, iritabilitatea și accesele de furie la copii sunt adesea tratate ca faze care vor trece, ca trăsături de temperament sau ca probleme de disciplină. Ceea ce se pierde în această interpretare e că, de multe ori, ele sunt semnale ale unei suferințe interioare pe care copilul nu știe cum să o verbalizeze altfel. Copiii nu au același vocabular emoțional ca adulții. Când un adult e anxios, poate spune „mă simt copleșit” sau „îngrijorarea mă sugrumă”. Când un copil trăiește același lucru, de multe ori ce iese la suprafață e o criză de plâns pentru că i s-a terminat sucul preferat, o izbucnire furioasă pentru că fratele i-a atins jucăria.

Deși nu sunt întotdeauna asociate cu anxietatea, iritabilitatea și accesele de furie pot fi expresii ale stresului interior. Copilul se poate simți copleșit de propriile emoții și poate reacționa impulsiv în fața frustrării, mai ales când nu poate verbaliza frica.

Asta nu înseamnă că orice criză de furie e un semn de alarmă la cei mici, dar merită să privești dincolo de comportament și să te gândești ce încearcă copilul să îți comunice prin asta. Crizele de furie și nervozitatea sunt normale la vârste mici. Un copil de doi-trei ani care se prăbușește în lacrimi pentru că biscuitul i s-a rupt nu are o problemă emoțională, are un creier în plină dezvoltare și resurse limitate de autoreglare. Aici vorbim de biologie, nu de psihiatrie. Diferența apare când exploziile emoționale devin problematice și cresc în frecvență sau intensitate față de ce ar fi de așteptat pentru un copil sau adolescent. O explozie mai severă poate include urlete, înjurături, spargerea obiectelor sau violență față de sine sau față de alte persoane.

Anxietatea este una dintre cele mai frecvente cauze subevaluate ale nervozității la copii. Conform unui studiu realizat în România, 13% dintre copii suferă de tulburări de anxietate. La nivelul României, asta înseamnă aproximativ 572.000 de copii cu tulburări de anxietate. Un copil anxios nu stă liniștit și îngrijorat într-un colț, ci devine iritat, agitat, greu de consolat și explodează rapid tocmai pentru că sistemul lui nervos e permanent în stare de alertă.

Bullying la școală, tensiuni familiale, tranziții dificile, evenimente traumatice, toate acestea pot produce o stare de alertă crescută care se exprimă prin nervozitate și reactivitate. Uneori, problemele mintale la copii iau forma unor simptome fizice, cum ar fi durerile de cap sau de stomac. Odată ce medicul pediatru a exclus o problemă medicală fizică, următorul pas poate fi un consult la psiholog. Pe lista de semnale merită adăugate și evitarea activităților sau a locurilor care înainte îi plăceau, dificultăți de somn fără o cauză fizică identificată, îngrijorări excesive și repetitive pe teme care în mod normal nu ar preocupa un copil de vârsta lui, retragerea socială și scăderea performanței școlare.

Vorbește cu copilul în momente liniștite, nu în toiul crizei. Conversațiile despre emoții și despre ce l-a supărat sunt productive doar când sistemul nervos e calm, nu imediat după o criză. O evaluare psihologică nu înseamnă că micuțul tău are o problemă gravă.

Foto: Pexels